Cum a luat nastere sistemul nostru solar?

Priviti atent. Se formeaza o imagine si pe film apare discul globului alb al soarelui. O pata de rosu se formeaza pe discul alb. Acum priviti si mai atent si veti vedea cum un minuscul punct de lumina alba pura a tisnit afara din discul cel rosu. Aceasta nu este o raza de lumina. Este o particula mobila de lumina pura, scinteia vietii, emisa si inzestrata cu ceea ce trebuie sa nasca. Pentru voi este doar un punct neinsemnat de lumina, si totusi este colosal pentru aceia care il pot vedea mai indeaproape. Cit de ciudat vi se pare! Peste foarte putin timp, veti privi printr-un instrument care va ajuta ochii vostri sa vada asemenea lucruri. Acesta va revela omenirii multe alte minunatii. Vreme de milioane de ani, marele Soare central a atras spre sine fluxurile pulsatorii, totusi armonioase, de energie pe care trebuia sa le emita sau sa le expulzeze in toate directiile. Observati cum o mare nebuloasa gazoasa s-a desprins din Soare. Ati vazut in aceste imagini nasterea planetei Neptun, care acum este o imensa masa de particule microcosmice si atomi care au fost expulzati din Soarele-sursa cu o mare forta si energie. Desi este nebulos si greu de distins, punctul de lumina care a aparut inainte sa fi avut loc expulzarea finala este nucleul central care are puterea de a atrage spre sine si de a mentine reunite cele mai mici particule, ca si pe acelea de dimensiuni mai mari, nascute din soarele-parinte. Primul vostru gind este ca a avut loc o explozie si ca particulele din Soare au fost aruncate in spatiu. Stati putin si observati ce s-a petrecut in realitate. Oare de ce particulele si gazele se aduna la un loc si formeaza o structura circulara clara? Datorita Legii inteligente aflate in spatele lor si care le conduce, in ordine si armonie perfecta. Aceasta este dovada ca nu este vorba de nici un accident, ci de o perfecta ordine si succesiune a unor procese guvernate de Lege, Legea care nu dispare niciodata. Acest punct de lumina sau nucleu central este scinteia centrala sau fiul, Christul Omenirii, in jurul caruia graviteaza toata omenirea. Este forta absoluta a Spiritului. Aceasta Lege domneste asupra oricarei parti a omenirii. Scinteia centrala este un punct de lumina alba pura, Christul care a penetrat intr-o prima celula. Apoi ea se extinde, se divide si transmite acea lumina unei alte celule, care s-a nascut din diviziunea sa si este mentinuta la un loc printr-o forta de coeziune si de coexistenta, numita IUBIRE. Aceste particule sunt alimentate si mentinute impreuna, exact asa cum o mama isi hraneste si isi tine la sin copilul. Este vorba, de fapt, de un copil al Soarelui, care contine inlauntrul sau nucleul Soarelui central. Acel nucleu este dupa imaginea si asemanarea parintelui care tocmai i-a dat nastere. De indata ce a iesit din parintele sau, acest nucleu central are aceeasi putere de atragere, de consolidare si de pastrare a energiei radiante vibratorii care il inconjoara si care ii este necesara pentru viata si cresterea sa. In final, ea isi stabileste cea mai larga orbita din Universul nostru. Cind s-a ivit Neptun si scinteia sa initiala a inceput sa capteze energie, mai ales de la parintele sau, Soarele, atunci atomul a inceput sa-si construiasca forma; adica a inceput sa se modeleze in forma care fusese proiectata pentru el dinainte de nasterea sa. A ocupat ceea ce este cunoscut sub numele de orbita-leagan, cea din interiorul actualei orbite a lui Mercur. Pe aceasta orbita, copilul este capabil sa-si primeasca substanta de la parintele sau cu mult mai mult succes, caci este mult mai aproape de acesta. Pe masura ce prelua substanta de la parintele sau, el incepea sa-si solidifice forma. In loc sa ramina doar sub forma de vapori intr-o stare cetoasa, elementele chimice au inceput sa se separe si sa se solidifice. Rezultantele solide ale proceselor chimice au inceput sa se uneasca si a inceput sa se formeze, sub actiunea temperaturii si presiunii ridicate, structura minerala. Pe masura ce aceasta substanta semilichida devenea mai densa, ea a inceput sa se raceasca la suprafata si a format o crusta. Aceasta crusta a devenit mai grea si mai densa, atit prin procesul racirii, cit si prin asimilarea de particule pe care le primea la exteriorul crustei. Cind aceasta crusta a ajuns sa fie suficient de solida ca sa mentina la un loc intreaga masa de substanta in rotatie, aceasta masa a devenit prima structura de roci a planetei, cu un miez topit, semilichid, in centru. Apoi, din gazele si vaporii rezultati, incepu sa apara apa, ca produs al combinarii acestor gaze. Nebulozitatea fu atunci pe masura numelui planetei. Aceasta evolua repede spre o stare in care devenea capabila sa sustina viata; totusi, trebuiau sa mai treaca eoni in care sa-si adauge substanta din exterior, particula cu particula. Racirea continua a masei centrale a adus-o mereu mai aproape de perfectiune, inainte ca, la suprafata, conditiile atmosferice, chimice, sa fie gata sa dea nastere la organisme vii si sa le intretina acestora viata. In aceasta faza, Soarele-parinte incepu sa dea nastere unui alt atom. Cind expulzarea acestuia a fost realizata, se nascuse Uranus. Surplusul de forta generat prin aceasta expulzare l-a aruncat pe Neptun de pe orbita sa de leagan, mai mica, pe o alta orbita mai larga. El a fost silit sa ocupe orbita actualmente ocupata de Mercur, pentru a face loc pe orbita-leagan copilului nou-nascut, Uranus, astfel incit si acesta sa poata primi hrana de la parintele sau pina cind structura sa nebuloasa avea sa devina o planeta. Conditiile se stabilizeaza din nou, si totul merge bine pentru o lunga perioada de timp. Neptun, primul nascut, creste si se apropie de starea in care poate intretine viata. De fapt, forme amiboidale apar in apa sa salcie, tulbure, sau in marile interioare. Atunci un alt atom este gata sa apara, si se naste Saturn. Forta suplimentara emisa in clipa expulzarii sale il alunga pe Uranus de pe orbita-leagan, si il trimite pe Neptun pe orbita ocupata acum de planeta Venus. Neptun se racise acum suficient si suprafata lui ajunsese intr-un stadiu in care era capabil sa sustina viata. Pe aceasta planeta, pe orbita pe care o ocupa atunci, conditiile pentru intretinerea si sustinerea vietii umane, de care se bucura astazi Pamintul, ajunsesera la faza in care elementul de viata umana se putea atasa amibelor evoluate necesare pentru a sustine si manifesta forma umana... In loc sa pastreze modelul divin perfect, in care ar fi putut sa realizeze un univers complet al atributelor divine pe planete divine, ei s-au abatut atit de mult incit, atunci cind a avut loc urmatoarea expulzare, ea a fost colosala; cind nebuloasa gazoasa s-a stabilizat, planeta rezultata avea o masa mai mare decit toate celelalte, aparute inainte, la un loc. Asa a aparut planeta Jupiter. Excesul de energie degajata a fost atit de gigantic incit l-a aruncat pe Saturn, de pe orbita-leagan, pe orbita ocupata acum de Mercur. Socul a fost atit de teribil si sistemul solar a fost atit de zguduit, incit mari cantitati de asteroizi s-au format, s-au structurat si s-au aliniat in jurul lui Saturn. Fiind de o polaritate diferita, ei nu se puteau contopi cu Saturn; asa ca au ramas independenti, si singura lor alternativa a fost sa se insire in jurul lui Saturn, intr-o centura de asteroizi. De obicei sunt denumiti inelele lui Saturn. Unii dintre acesti asteroizi sunt tot atit de mari cit o planeta. Aceeasi forta l-a impins pe Neptun, cel mare si frumos, pe orbita ocupata astazi de Pamint. Toata splendoarea lui, cu tot cu minunatii sai locuitori, cu exceptia citorva, a fost stearsa. Cei ramasi nu-si abandonasera niciodata mostenirea divina si isi construisera astfel corpurile incit au ramas in siguranta in radiatia Sferei Spiritului, care este pretutindeni in jur si interpenetreaza cele 91 de universuri care exista acum. In aceste conditii, ei au fost capabili sa-si pastreze identitatea si cunoasterea, si sa o exprime, astfel incit sa nu iasa din existenta. Acestea sunt idealurile prin care traim astazi. Ne consideram inruditi cu acesti oameni. Ei alcatuiesc radacina rasei umane. Prin ei, idealurile omenirii au fost pastrate si Divinitatea omului a fost mentinuta. Apoi au urmat multe milioane de eoni, pentru ca nebuloasa gazoasa al lui Jupiter sa ia forma de planeta. Dimensiunile sale sunt atit de uriase, incit ea nu s-a racit decit recent. Timpul trece iarasi in zbor, si soarele este gata sa dea nastere celei de-a cincea nebuloase; si Marte, planeta rosie ca singele, vine pe lume. Odata cu aceasta expulzare, vedem un fenomen care se petrece pe imensul Jupiter. O enorma pata rosie a crescut deodata pe suprafata lui, si el elimina o mare portiune din substanta sa; a dat nastere unui satelit care este numit luna. Aceste doua expulzari genereaza un asemenea exces de forta, incit giganticul Jupiter este impins de pe orbita-leagan si se face loc pentru planeta Marte. Cind uriasul Jupiter si-a ocupat aceasta orbita, virtejul nebuloasei sale nu a fost deloc capabil sa mentina in jurul sau marea masa de particule generate din momentul nasterii sale. Aceste particule au fost aruncate atit de departe, incit au cazut sub influenta lui Neptun, Uranus, Saturn si Marte; dar, fiind de polaritate diferita, ele nu puteau fi asimilate de aceste planete. Ele au devenit asteroizi distincti, fara polaritatea planetara; astfel ca ei nu pot ocupa pozitii de planete, si nici nu se pot roti in ordine si la unison in jurul Soarelui central. In consecinta, ei zboara prin spatiu in mari roiuri de meteoriti, fara nici o ritmicitate a miscarii, gonind cu o viteza infricosatoare, ca sa se izbeasca si sa se ingroape in suprafata celorlalte planete sau ca sa se faca praf si pulbere in urma impactului. Alte particule minuscule sunt purtate de goana lor nebuna prin spatiu pina cind, treptat, se intorc indarat la masa fluida, unde pot fi iarasi preluate si asimilate de marele Soare central, pentru a fi expulzate din nou in nebuloasele de la nasterea altor planete sau atomi. Acum urmeaza izbucnirea care da nastere nebuloasei ce va constitui in final Pamintul nostru. Marte este impins de pe orbita-leagan, si Pamintul nostru ii ia locul. Astfel, fiecare planeta este trimisa pe o orbita exterioara, pentru a face loc noului-nascut. Apoi se naste Venus. In acelasi mod, Pamintul si toate celelalte planete sau atomi sunt impinse pe orbite mai extinse, pentru a face loc in leagan noului-nascut, planeta sau atom. Apoi Mercur se naste, impingind celelalte planete sau atomi pe alte orbite mai largi, completind numarul planetelor vizibile astazi pentru astronomie, toate fiind opt. In realitate sunt noua, caci orbita-leagan nu este ocupata de Mercur. Este ocupata de ultima nebuloasa, copil al Soarelui, dar aceasta nebuloasa nu are o forma stabilizata ca sa poata fi vazuta. Ea este acolo, fara indoiala, si influenta ei se simte. Astfel, universul din care face parte Pamintul nostru contine noua planete sau atomi, cu cele noua orbite ale lor, pe care si le urmeaza cu o precizie matematica in jurul Soarelui sau nucleului central. Acesta este filmul crearii lor, in ordinea in care au luat ele fiinta. Ceva se intimpla cu Neptun, planeta impinsa la cea mai mare distanta de Soare, cu orbita cea mai larga. Ea a ajuns la maturitate, dar si la limitele vitezei sale. A primit toata lumina pe care o putea asimila si este gata sa devina soare. Ea intra in declin pe masura ce o noua nebuloasa incepe sa se formeze si Soarele se pregateste sa dea nastere celei de-a zecea nebuloase. Inainte sa aiba loc aceasta expulzare, Neptun a ajuns la limita vitezei sale de miscare in jurul Soarelui central; ea zboara in spatiu si explodeaza, apoi se intoarce in fluid. De acolo ea poate fi preluata din nou de Soarele central, pentru a-i adauga acestuia energie, astfel incit noi planete si atomi sa poata fi formate. In universul din care face parte Pamintul nostru nu pot exista decit noua planete sau particule rotindu-se in jurul Soarelui central la un moment dat. Acesta este un ciclu constant al nasterii, consolidarii, apoi al expansiunii, al atingerii limitelor de viteza, al zborului in spatiu, al exploziei, dezintegrarii, si al reasimilarii de catre Soare pentru a continua cu o noua nastere. Deci Soarele reconstituie din fluid ceea ce va trimite in afara pentru ca sa devina iarasi fluid. Este o reinnoire continua, o regenerare printr-o noua nastere. Fara acest proces, marele soare central al celor 91 de universuri, la fel ca si sorii centrali ai celor 91 de universuri, s-ar fi epuizat demult si cu totii s-ar fi intors in Infinitul in care exista toate substantele... Orice lucru care este doar o parte a unui intreg este doar o manifestare a intregului, luata din acesta si consolidata in sine, pina cind devine un atom izolat, fara nici o polaritate si fara nici o legatura cu sursa sa. Acesta continua sa zboare prin spatiu, aparent pe o orbita, dar de fapt ratacind, caci nu are o orbita proprie. Cel mult graviteaza in jurul sursei sale, dar niciodata nu devine una cu sursa. Exista astazi mii de exemple ale acestui fenomen in sistemul nostru solar, in special in regiunea dintre Jupiter si Marte. In aceasta zona exista mii de mici corpuri care par sa fie atasate Soarelui, prin faptul ca par sa urmeze o traiectorie in jurul lui. De fapt urmaresc orbita parintelui lor, Jupiter, din cauza atractiei lui fata de ele si din cauza diferitei polaritati fata de Soare, sursa lor reala. Ele au fost expulzate odata cu Jupiter. Niciodata nu s-au contopit cu Jupiter; totusi, continua sa zboare alaturi de Jupiter, ignorind complet Soarele, adevarata lor sursa. Este de vina Jupiter, in acest caz? Este de vina Soarele, parintele lor real? Sau este de vina fiecare minuscul atom?! Oare nu este la fel si cu omenirea? Este de vina Tatal? Este vina celor care au cea mai inalta intelepciune, sau este vina celor care au mai putina intelegere? Vina trebuie sa fie numai a celor mai putin intelepti, caci ei refuza sa devina una cu ceea ce este mai inalt...
La fel a evoluat si sistemul nostru planetar. Sorii tuturor sistemelor solare se exprima la fel, absorbind energie pentru a putea emite o energie mai mare. Daca Soarele nostru ar fi fost doar un urias bulgare de carbune, el s-ar fi consumat. Dar el exista de sute de milioane de ani. Absoarbe forta, putere, energie, pentru a le pune la dispozitia lumii noastre, ca si a celorlalte lumi. Omul trebuie sa invete aceeasi lectie a schimburilor de energie.
Viata-si-invataturile-maestrilor-din-extremul-orient

Cate universuri exista?

 Acest asa-numit univers al nostru, care se roteste in jurul Soarelui central, nu este decit unul dintre cele 91 de universuri care se rotesc in jurul unui soare central. Acest soare este de 91 de mii de ori mai mare decit masa insumata a tuturor celor 91 de universuri. Acest nucleu central este atit de imens incit fiecare dintre cele 91 de universuri care se rotesc in jurul lui, intr-o perfecta ordine si armonie, este tot atit de mic pe linga el, cum este o minuscula particula care se roteste rapid in jurul soarelui central al unui atom, in jurul nucleului - cum ii spuneti voi.
Acestui univers ii trebuiesc 26.800 de ani pentru a parcurge un ciclu intreg pe orbita sa in jurul acestui mare soare central. El se misca intr-o corespondenta perfecta cu o precesie completa a Stelei Polare. Va indoiti oare ca exista o putere divina pozitiva, controlind totul? Sa revenim la observatiile noastre... In universul din care face parte Pamintul nostru nu pot exista decit noua planete sau particule rotindu-se in jurul Soarelui central la un moment dat. Acesta este un ciclu constant al nasterii, consolidarii, apoi al expansiunii, al atingerii limitelor de viteza, al zborului in spatiu, al exploziei, dezintegrarii, si al reasimilarii de catre Soare pentru a continua cu o noua nastere. Deci Soarele reconstituie din fluid ceea ce va trimite in afara pentru ca sa devina iarasi fluid. Este o reinnoire continua, o regenerare printr-o noua nastere. Fara acest proces, marele soare central al celor 91 de universuri, la fel ca si sorii centrali ai celor 91 de universuri, s-ar fi epuizat demult si cu totii s-ar fi intors in Infinitul in care exista toate substantele...
Galaxia celor 91 de universuri din care face parte Pamintul nostru, cu galaxia sa de planete si atomi, nu este decit o galaxie dintr-un univers si mai extins, de 91 de galaxii care se rotesc in jurul unui si mai mare nucleu sau soare central, care are o masa de 91 de mii de ori mai mare decit prima galaxie mentionata. Aceasta conditie continua sa se repete de 91 de ori, aproape la infinit; intregul alcatuieste marele si infinitul Cosmos, galaxiile cuprinse in Calea Lactee, cum ii spuneti voi. Acest Cosmos este adesea numit Raza Energiei Atomice, sursa energiei solare. Nu este vorba de un nor de stele din care ar face parte Soarele nostru. Este o nebuloasa nascuta sau expulzata din marele soare sau nucleu central sus-amintit. Soarele, asa cum il vedeti localizat in aceasta nebuloasa, nu este decit o parte a razelor de lumina provenite din acel soare; aceste raze particulare se refracta sub un unghi sub care sunt concentrate, apoi sunt reflectate, pina cind, astfel refractate si distorsionate, alcatuiesc imaginea soarelui si il plaseaza intr-o pozitie falsa. Aceste raze sunt reflectate indarat atit de distinct incit voi credeti ca priviti soarele. In aceeasi maniera, multe alte planete sau atomi sunt deformate de acest fenomen. Desi par sa fie multe, sunt mult mai putine; totusi, numarul lor este actualmente socotit de ordinul milioanelor. Privind de aproape la aceste imagini, veti vedea ca aceste nebuloase, sau sorii lor nu sunt in forma de discuri, ci globulare si sferice, turtite la poli, exact ca si Pamintul. Privindu-le, se observa marea zona polara aplatizata. Masa enorma a marelui soare Cosmic exercita un efect atit de profund asupra razelor de lumina, incit ele sunt reflectate de jur imprejurul Cosmosului. Ele sunt profund afectate si reflectate si la venirea in contact cu radiatiile Atomice si Cosmice, si particulele lor sunt deviate atit de mult incit mii de imagini de planete si stele sunt reflectari ale aceluiasi grup. Astfel, mii de planete si stele apar in locuri eronate, si multe alte mii de imagini sunt reflectate din nou. Cind privim prin univers, imaginile apar de ambele parti si vedem lumina nascuta cu sute de milioane de ani in urma, care a facut ocolul complet al Cosmosului. Astfel, avem doua imagini in loc de una. Una dintre imagini este a planetei asa cum era cu sute de mii de ani in urma, pe cind cealalta este de acum sute de milioane de ani. Asta se intimpla in toata marea ordine Cosmica. In multe cazuri privim, acum, departe in trecut, si putem vedea si in viitor, prin aceleasi mijloace. Exista o conexiune invizibila, ca gindirea sau bataile inimii amplificate de miliarde de ori, prin care iese la lumina ordinea spirituala care controleaza toate universurile. Aceste mari impulsuri vii sau batai de inima se exprima prin inteligenta care patrunde Fluidul ce inconjoara Cosmosul, si care este contrapartea lui spirituala. Aceste gigantice batai de inima sunt acelea care trimit curentii vietii in fiecare atom al intregului Cosmos, si mentin miscarea intr-o ordine si un ritm desavirsit. In infinita vastitate a Cosmosului nu pot exista celule bolnave sau discordante, caci o singura celula bolnava sau dizarmonica le-ar perturba pe toate celelalte. Atunci ar rezulta, pentru o vreme, haos. Asta se refera si la organismul uman atunci cind este perturbat de ginduri dizarmonice. Din acest control central s-a ivit cuvintul Divinitate.
Pulsul individului uman corespunde cu aceasta bataie de inima, desi in miniatura. Omul provine din ea si este o contraparte a ei, a inteligentei care controleaza toata sursa fluidului. El co-exista cu sursa si primeste totul direct din marele rezervor fluid, asa cum si marele soare central se hraneste din aceeasi sursa, dar intr-un grad mult mai mare din cauza uniunii sale cu inteligenta care dirijeaza sursa. Omul, unitatea umanitatii, este un univers divin bine organizat, desi infinit de mic in comparatie cu marele ansamblu de universuri. Totusi, omul, ca unitate a umanitatii, cind isi asuma si devine responsabil de divinitatea sa reala, este cel mai important, caci el tine de marea inteligenta care este in fruntea intregului plan divin al tuturor universurilor si il controleaza. Astfel, chiar daca toate universurile ar fi distruse, omul, in cooperare completa cu inteligenta primordiala care intrepatrunde si umple toate emanatiile din Fluid, pina la cele mai inferioare, formele fizice, poate reconstrui toate universurile. Daca ar surveni o asemenea catastrofa, omul nu numai ca are puterea, ci este insasi puterea care il dizolva inapoi in inteligenta primordiala, unde nu exista distrugere. Cind linistea domneste iarasi si armonia este reinstaurata, pentru om nu mai conteaza, cind a revenit in inteligenta primordiala, cite miliarde de ere trec pentru a reface perfectiunea initiala ca sa poata fi reluat intregul proces de la inceput. Atunci omul isi pastreaza unitatea cu infinitul si isi permite sa astepte momentul potrivit pentru a readuce in existenta universurile. Atunci, pastrind cunoasterea experientelor precedente, el este mai bine inzestrat pentru manifestarea unor conditii mai desavirsite si mai trainice. In felul acesta, omul nu poate da gres niciodata, caci este mai hotarit decit oricine; si ratarea nu este inscrisa in viziunea sau in constiinta lui.

Viata-si-invataturile-maestrilor-din-extremul-orient